Turcia celebrează Ziua Victoriei și a Martirilor din Çanakkale – 18 martie 1915. Această zi marchează campania de la Gallipoli, când forțele otomane au apărat țărmurile turcești din nordul provinciei Çanakkale, de aliații invadatori.

Scurt istoric

În data de 13 ianuarie 1915, Consiliul de Război Britanic decidea să ocupe Peninsula Gallipoli, ținta principală fiind Istanbulul, capitala Imperiului Otoman.

Marea Britanie dorea să treacă strâmtoarea Gallipoli și să ocupe Istanbulul înaintea Rusiei, punând astfel capăt războiului. Deși credeau că vor trece strâmtoarea cu ușurință, navele de luptă ale Marii Britanii și Franței, două state aliate, au suferit o înfrângere neașteptată pe 18 martie. Mai exact, HMS Irresistible și HMS Ocean (Marea Britanie), precum și MHS Bouvet (Franța) au fost scufundate de minele puse de nava otomană Nusret înainte de a trece strâmtoarea. 

Dându-și seama că nu pot trece în aceste condiții, aliații au început o operațiune militară în data de 25 aprilie. Armata aliată era formată din soldați britanici și francezi, precum și soldați aduși din coloniile din Australia, Noua Zeelandă, India, Nepal și Senegal.

În aceeași zi, generalul britanic Sir Ian Hamilton s-a confruntat cu o rezistență neașteptată în districtul Alcitepe, ales ca primă țintă. Australienii și neozeelandezii, denumiți împreună ca trupe Anzac, au pierdut semnificativ în Ariburnu. Marina Antantei a aterizat în districtele Chunuk Bair și Hisarlik, dar a fost respinsă la scurt timp după aceea. Sub comanda sergentului Yahya, soldații din Golful Ertugrul au respins forțele britanice depășite numeric.

Rolul lui Mustafa Kemal Ataturk

Comandantul Diviziei a 19-a, locotenent col. Mustafa Kemal, care avea să devină ulterior fondatorul Republicii Turce, a trimis un regiment suplimentar la Ariburnu. Regimentul a rezistat și a respins 8 batalioane complete cu sprijinul trupelor suplimentare. Mustafa Kemal a transmis un mesaj dur Regimentului 57 și trupelor suplimentare: „Nu vă ordon să atacați. Vă ordon să muriți.” Pe 26 aprilie, a trimis Regimentul 72 și Bateria 8 de munte în aripa sudică în fața atacurilor intense ale inamicului. Col. Kemal a spus că acea zi a fost „cea mai critică zi împotriva inamicului”.

Prima bătălie de la Kirte a avut loc între 28-30 aprilie. Forțele aliate, cu două brigăzi britanice și una franceză, nu au reușit să ocupe Alcitepe, astfel că statele Antantei au mers la a doua bătălie, de la Kirte, între 6-8 mai pentru a prelua Alcitepe, cerând totodată noi întăriri.

În ciuda pierderilor mari, Winston Churchill a ordonat să se continue operațiunile. Ulterior, pe 17 mai, Churchill a demisionat, după ce nu a mai fost implicat în noul cabinet britanic. În aceeași zi, guvernul a cerut Rusiei să trimită trupe în Peninsula Gallipoli.

Reorganizarea armatei turce

Esat Pașa, care a fost numit comandant al Grupului de Nord, a ordonat în data de 18 mai un atac la Ariburnu, dar 4 divizii ale forțelor otomane au eșuat. Pe 23 mai, a fost ordonată încetarea focului între statele otomane și cele ale Antantei, între orele 9.30 și 16.30, pentru ca părțile să colecteze martirii și soldații răniți, urmând să se întoarcă apoi în tranșee.

Trupele de rezervă otomane au suprimat atacul trupelor inamice în 4-6 iunie. Chiar și după acest atac, trupele aliate au început un nou atac în golful Suvla, pe 6 august, însă fără nicio șansă în fața trupelor otomane, aflate sub comanda col. Kemal.

Guvernul britanic a decis pe 9 decembrie să-și retragă o parte dintre soldații din Peninsula Gallipoli, dar un număr mic a fost ținut în Seddulbahir până pe 20 decembrie. Forțele Antantei au evacuat Seddulbahir pe 9 ianuarie, iar pe măsură ce s-au retras complet din Peninsula Gallipoli, națiunea turcă a câștigat victoria.

18 martie – o zi semnificativă în istoria Turciei

Ziua de 18 martie este considerată una dintre cele mai semnificative zile ale victoriei din istoria Turciei și este comemorată de turci prin prețuirea martirilor și veteranilor de război.

Victoria din 18 martie 1915 a dat Turciei un impuls moral masiv care i-a permis să ducă un război de independență și, în cele din urmă, să formeze o republică din cenușa Imperiului Otoman.