Partidul Popular Republican (CHP) e primul partid politic al Turciei, fondat de Mustafa Kemal Atatürk la 9 septembrie 1923. De-a lungul istoriei sale, acesta a avut mai multe puncte de cotitură în dezvoltarea politică și procesul de democratizare al Turciei.

CHP a modelat structura politică și socială a Turciei cu ideologia sa „Șase săgeți”, bazată pe principiile secularismului, republicanismului, naționalismului, populismului, etatismului și revoluționismului.

CHP a fost singurul partid din Turcia între 1923 și 1950 și a implementat multe reforme importante, fiind un pionier al procesului de modernizare și occidentalizare al Turciei, din momentul în care Imperiul Otoman s-a încheiat. Reformele efectuate în această perioadă includ schimbări în secularism, drepturile femeilor, educație, drept și economie.

Tranziția spre multipartidism

După alegerile din 1950, odată cu venirea la putere a Partidului Democrat (DP), în Turcia a început tranziția către multipartidism, iar CHP a devenit un partid de opoziție, care va lua parte la guvernele de coaliție în diferite momente.

În anii 1970, Partidul Popular Republican (CHP) a obținut succese semnificative, în special sub conducerea lui Bülent Ecevit, mai ales în evenimente critice precum Operațiunea de pace din Cipru. Partidul continuă să apere secularismul și valorile republicane pe linie social-democrată și produce politici pe teme precum democratizarea, drepturile omului, justiția socială și dezvoltarea economică.

În ce ani a fost CHP la putere?

1923-1950: Perioada Partidului Unic

De la fondarea Republicii Turcia, CHP a rămas la putere până în 1950 ca primul partid politic. Perioada reprezintă anii în care a început procesul de modernizare și occidentalizare a Turciei și au fost puse bazele instituționale și juridice ale Republicii.

În timpul președinției lui Mustafa Kemal Atatürk (1923-1938), scopul CHP a fost aducerea Turciei într-o structură statală modernă și seculară cu revoluțiile efectuate sub conducerea CHP. În această perioadă au fost realizate reforme radicale în domeniile dreptului, educației, economiei și vieții sociale.

Din 1938 și până în 1950, după moartea lui Atatürk și în timpul președinției lui İsmet İnönü, au fost depășite dificultățile de după cel de-al Doilea Război Mondial și s-a inițiat procesul de tranziție la multipartidism.

1961-1965: Guvernul de coaliție

La alegerile generale din 1961, organizate după lovitura militară din 27 mai 1960, CHP a devenit partidul care a primit cele mai multe voturi și a format guverne de coaliție, sub conducerea lui İsmet İnönü. Acestea au urmat politici care au sprijinit procesul de democratizare și dezvoltarea economică a Turciei. În această perioadă au fost realizate reforme importante în domeniul social și economic.

1971-1973: Guvernul de coaliție

În urma memoriului din 12 martie 1971, CHP a luat parte la guvernele de coaliție stabilite sub conducerea lui Nihat Erim.

1974-1980: Perioada Bulent Ecevit

La alegerile generale din 1973, CHP a devenit partidul care a primit cele mai multe voturi sub conducerea lui Bülent Ecevit și a ajuns la putere în 1974 prin formarea unui guvern de coaliție cu Partidul Salvării Naționale (MSP).

În 1974, guvernul de coaliție CHP-MSP, condus de Bülent Ecevit, a efectuat Operațiunea de pace din Cipru. Această operațiune a fost o operațiune militară importantă, menită să asigure securitatea comunității turcești în Cipru.

La alegerile din 1977, CHP a devenit din nou partidul care a primit cele mai multe voturi și s-a format un guvern sub președinția lui Bülent Ecevit. Cu toate acestea, acest guvern nu a durat mult și mandatul său a fost de scurtă durată din cauza diferitelor crize politice și dificultăți economice.

Ultimele alegeri câștigate, în 1977

Partidul Popular Republican (CHP) a venit ultima dată la putere la alegerile generale din 1977. Guvernul stabilit sub conducerea lui Bülent Ecevit în această perioadă a fost înregistrat ca unul dintre evenimentele importante din istoria politică a Turciei. Operațiunea de pace din Cipru, condusă de Bülent Ecevit, a sporit popularitatea CHP și i-a câștigat Ecevit un mare sprijin în rândul publicului cu porecla „Karaoğlan”.

La alegeri, CHP a apărut ca primul partid, primind 41,4% din voturi. Cu toate acestea, doar această rată a voturilor nu a oferit o majoritate suficientă pentru a forma un guvern. Din acest motiv, CHP a purtat discuții de coaliție și a căutat cooperarea cu diverse partide.

În urma alegerilor, a fost înființat un guvern minoritar CHP sub președinția lui Bülent Ecevit. În 1978, a reușit să formeze un guvern primind un vot de încredere. În această perioadă s-au încercat să fie implementate diferite politici sociale și economice sub conducerea CHP, în conformitate cu obiectivele justiției sociale și dezvoltării economice, dar a avut dificultăți în atingerea acestor obiective din cauza dificultăților economice și a instabilității politice.

1979 – CHP a pierdut alegerile

La alegerile intermediare din 1979, CHP a suferit o înfrângere majoră, iar guvernul a căzut. Crizele politice și economice trăite în această perioadă au afectat negativ stabilitatea guvernului și au dus la dizolvarea guvernului de coaliție. Lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980 a schimbat radical structura politică a Turciei.

După această lovitură de stat, multe partide politice, inclusiv CHP, au fost închise și activitățile politice au fost interzise. În această perioadă, CHP s-a retras de pe scena politică și a fost instituită o nouă ordine politică în Turcia. Ulterior, CHP a continuat să joace un rol important în politica turcă ca partid de opoziție în diferite perioade, dar nu a putut ajunge singur la putere.

Din acest motiv, 1977 este înregistrat ca anul în care CHP a venit ultima dată la putere în Turcia, până în 1979.

Preşedinţii Republicii Turcia

Mustafa Kemal Atatürk (1923-1938)

Atatürk este părintele fondator al Turciei laice şi moderne, iar în timpul lungului său mandatului său de președinte, califatul islamic a fost abolit, iar Turcia s-a transformat în profunzime, cu numeroase reforme pentru atingerea obiectivului fondatorului său: o ţară ancorată în valorile şi tradiţiile occidentale.

Ismet Inönü (1938-1950)

Tovarăş de arme şi ideologie al lui Atatürk, Inönü este moştenitorul său firesc. Cea mai mare reuşită a sa este păstrarea neutralităţii Turciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El joacă un rol preponderent în lansarea pluripartidismului în Turcia.

Celal Bayar (1950-1960)

Beneficiară a planului Marshall, Turcia aderă în timpul preşedinţiei sale la NATO în 1952 şi trimite trupe în Coreea. Bayar este destituit în 1960 de prima dintre cele patru lovituri de stat militare pe care le-a cunoscut Turcia, iar premierul său conservator, Adnan Menderes, precum şi alţi trei miniştri sunt executaţi de juntă. Condamnat la moarte, pedeapsa lui este comutată în închisoare pe viaţă, după care este graţiat în 1966.

Cemal Gürsel (1960-1966)

Şef al juntei militare, generalul Cemal Gürsel se află în centrul procesului de redactare a noii Constituţii, mai liberale, şi al tranziţiei către puterea civilă. Fiind victima unui atac cerebral, Parlamentul pune capăt preşedinţiei sale în 1966.

Cevdet Sunay (1966-1973)

Un alt general ales şef de stat în Turcia este Cevdet Sunay. Acesta a avut un mandat marcat de o serie de crize politice şi o nouă lovitură de stat a armatei în 1971.

Fahri Körutürk (1973-1980)

Fost comandant al marinei şi ambasador, Körutürk conduce Turcia în timpul invaziei Ciprului de Nord de către armată, în 1974. În timpul mandatului său, violenţele politice ating apogeul, armata folosindu-se de acest pretext pentru a confisca puterea în 1980.

Kenan Evren (1982-1989)

Şeful juntei, generalul Evren ordonă o nouă Constituţie autoritară.

Türgüt Ozal (1989-1993)

În timpul mandatului său, Turcia este adusă pe calea normalizării politice şi e dezvoltată economia de piaţă. El a depus oficial în 1987 candidatura Turciei pentru intrarea în Comunitatea Europeană şi a avut un rol în gestionarea problemei kurde. Moare din cauza unui infarct controversat.

Süleyman Demirel (1993-2000)

Veteran în politică şi de şapte ori premier, Süleyman Demirel are un mandat agitat din cauza unei recrudescenţe a luptelor între armată şi rebelii separatişti din Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), al cărui şef, Abdullah Öcalan, este capturat şi încarcerat în 1999.

Ahmet Necdet Sezer (2000-2007)

Fost şef al Curţii Constituţionale turce, Sezer este un apărător fervent al laicităţii. Mandatul său este marcat de numeroase tensiuni cu Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP, islamo-conservator), care a preluat puterea în 2002.

Abdullah Gül (2007-2014)

Preluarea preşedinţiei de către acest fost militant islamist, a cărui soţie poartă văl, generează o dispută cu opoziţia laică. Dar personalitatea sa deschisă la dialog îl impune drept un moderat în faţa intransigentului premier Erdoğan.

Recep Tayyip Erdoğan (din 2014)

Actualul președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, este cel de-al 12-lea preşedinte al Republicii Turcia.