Categories: Cotidian

De ce opoziția din Turcia nu e transparentă în problema rezolvării conflictului kurd?

În spațiul public din Turcia apare tot mai frecvent întrebarea: de ce principalul partid al opoziției CHP (Partidul Popular Republican), care părea foarte interesat de opiniile membrilor săi, nu a făcut același lucru când a venit vorba de participarea parlamentarilor săi la comisia privind problematica kurzilor, care este de o importanță vitală pentru viitorul Turciei?

Este vorba despre o comisie parlamentară creată în Turcia pentru a discuta o inițiativa legată de chestiunea kurdă și rolul liderului PKK, Abdullah Öcalan. Inițiativa face parte dintr-un plan geopolitic mai larg, numit „Proiectul Orientul Mijlociu Extins”.

Cine sunt actorii principali?

Recep Tayyip Erdoğan – președintele Turciei
AKP – Partidul Justiției și Dezvoltării – partidul de guvernământ condus de Recep Tayyip Erdoğan
CHP – Partidul Popular Republican – principalul partid de opoziție (social-democrat), înființat de Atatürk
MHP – Partidul Mișcării Naționaliste, aliatul naționalist al AKP
Devlet Bahçeli – liderul MHP
DEM – partid pro-kurd, succesor al fostului HDP.

Pe scurt, Devlet Bahçeli părea că e cel care an inițiat oficial propunerea, dar în realitate, se pare că ar fi fost o mișcare pre-aprobată de președintele Erdoğan. Acesta afirma că AKP, MHP și DEM colaborează – dar reprezentanții opoziției nu cred în acest „front unit”. Pe de altă parte, CHP participă în comisie, deși are o reprezentare mai mică decât AKP, ceea ce îi slăbește poziția. DEM este văzut ca un potențial aliat de conjunctură, capabil să acționeze diferit de AKP–MHP, ceea ce ar putea fi un avantaj pentru CHP. Totodată, participarea tuturor partidelor poate fi folosită de guvern pentru a justifica deciziile finale, ca acoperire pentru propriile decizii.

CHP, într-un moment de răscruce

Opţiunea de abordare a dosarului kurd-Öcalan poate să definească în mod structural în viitor relaţia principalului partid de opoziție cu electoratul său. În timp ce poziţia sa de principiu (pace, democratizare, parlament) rămâne clară, nemulţumirile interne – legate de lipsa de claritate şi riscul de alienare – ar putea să devină tot mai pronunţate dacă procesul cu PKK/Öcalan evoluează dincolo de declaraţii.

Cei mai mulți kemaliști turci spun că de când a preluat președinția partidului, poziția președintelui CHP, Özgür Özel, este tot mai apropiată de politicile partidului pro-kurd DEM, iar declarațiile sale contrazic adesea principiile partidului, în interviurile acordate publicațiilor pro-kurde.

„Problema kurdă”

În contextul relansării negocierilor legate de „problema kurdă” şi a recentelor declaraţii ale fostului lider PKK, Abdullah Öcalan, principala formaţiune de opoziţie din Turcia, CHP, îşi expune poziţia: condamnă terorismul, sprijină pacea și pune condiţii clare privind legitimitatea, transparenţa şi implicarea parlamentului.

Liderul CHP, Özgür Özel, a declarat că „o Turcie fără terorism este posibilă doar prin democratizare”, susţinând că soluţia trebuie să fie sub cupola Parlamentului şi să implice toate partidele relevante.

Referitor la apelul liderului PKK Abdullah Öcalan de a-i îndemna pe combatanţii PKK să depună armele, liderul CHP, Özgür Özel, a salutat declaraţia, dar a avertizat că procesul riscă să fie blocat dacă nu are caracter legal, democratic şi incluziv.

Potrivit CHP, guvernul condus de Recep Tayyip Erdoğan încearcă să controleze procesul de pace cu PKK şi kurzii sub auspiciu electoral, fără a asigura un cadru parlamentar şi participativ real. Özel a acuzat că „este vorba de salvarea politică a AKP, nu de interesele Turciei”.

Ce înseamnă procesul de inițiativă în problema kurdă?

În Turcia, „procesul de inițiativă” (tr: Çözüm Süreci sau Barış Süreci – adică „Procesul de soluționare” sau „Procesul de pace”) se referă în general la eforturile guvernului turc, în special începând cu anii 2009–2015, de a rezolva pașnic conflictul kurd, un conflict intern de decenii între statul turc și organizația PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), considerată organizație teroristă de Turcia, SUA și UE.

Începând cu 2009, guvernul AKP (condus de Recep Tayyip Erdoğan) a lansat o inițiativă cunoscută inițial ca „Deschiderea kurdă” (Kürt Açılımı), apoi redenumită „Inițiativa democratică” (Demokratik Açılım), care a inclus încercări de a îmbunătăți drepturile culturale și lingvistice ale kurzilor și de a deschide un canal de dialog cu PKK și liderul său arestat, Abdullah Öcalan.

În 2012–2013, au avut loc negocieri directe între serviciile secrete turcești (MIT) și Abdullah Öcalan, aflat în detenție pe insula İmralı. În martie 2013, PKK a anunțat un armistițiu unilateral și retragerea luptătorilor săi din Turcia către nordul Irakului. Procesul a fost însoțit de dezbateri intense în societate și politică, dar și de reforme limitate.

În vara anului 2015, procesul s-a prăbușit în urma escaladării violenței după atacuri teroriste și ciocniri armate între PKK și forțele turce. Războiul deschis a reizbucnit, în special în regiunile din sud-estul Turciei, dominate de populația kurdă.

Temerile electoratului naţionalist

Pe lângă linia oficială, în interiorul CHP există unele voci critice, ceea ce pune partidul într-o ecuaţie dificilă: doreşte să atragă voturi din partea kurzilor (o comunitate importantă), dar trebuie să evite să fie acuzat de exces de „flexibilitate” faţă de PKK/Öcalan de către electoratul turc majoritar, sau de trendurile naționaliste din partid.

Unii membri consideră că partidul este prea rezervat în criticile la adresa guvernului privind procesul cu PKK/Öcalan, ceea ce poate crea „goluri de imagine”. Există și teama unei abordare prea prietenoase față de Öcalan sau PKK, ceea ce ar putea afecta electoratul centralist sau naţionalist al partidului.

Discuţia este complicată de presiunea electorală: cu alegerile anticipate sau turbulenţe politice, CHP are nevoie să fie perceput drept o alternativă credibilă la guvernarea AKP, nu doar un critic din margine. De asemenea, CHP cere ca procesul să se deruleze în Parlament, dar guvernul susţine că există chestiuni de securitate care necesită „dialog discret”.

Rădăcini ideologice ale CHP: kemalismul și statul-națiune unitar

CHP (Partidul Republican al Poporului) este moștenitorul direct al ideologiei kemaliste, fondată de Mustafa Kemal Atatürk. Această ideologie are trei piloni-cheie care explică de ce mulți membri sunt reticenți:

Naționalismul civic turc: Turcia este definită ca un stat unitar, indivizibil. Identitățile etnice sau religioase (kurzi, aleviți etc.) nu trebuie să devină bază pentru autonomie politică. Orice discuție despre „drepturi kurde”, „autonomie locală” sau „recunoașterea minorităților” e percepută de nucleul dur CHP ca o amenințare la adresa unității statului.
Secularismul centralizat: CHP se teme de orice mișcare care ar putea sparge modelul statului laic și centralizat. În ochii lor, revendicările kurde pot duce la fragmentare sau la influență religioasă crescută în sud-estul țării.
Memoria istorică a “trădării”: în anii ’20–’30, rebeliunile kurde (ex. Sheikh Said 1925) au fost interpretate de regimul kemalist ca amenințări existențiale la adresa noii Republici. Acea percepție istorică s-a transmis cultural în ADN-ul CHP.

Trauma terorismului și imaginea PKK/Öcalan

Mulți membri CHP — inclusiv tineri — au crescut cu imaginea PKK ca organizație teroristă care a ucis mii de soldați turci în anii ’80–2000.

Abdullah Öcalan, ca fondator al PKK, este pentru o mare parte din societatea turcă un simbol al violenței anti-statale, separatismului și al asasinatelor și atacurilor asupra civililor.

Chiar dacă PKK a anunțat dizolvarea în 2025, imaginea negativă persistă. Pentru un politician CHP, a fi perceput ca „apropiat de Öcalan” ar echivala, în ochii publicului larg, cu „trădarea națiunii”.

De aceea, liderii CHP (inclusiv Özgür Özel) fac diferența clară: „susținem drepturile culturale ale kurzilor, dar nu vom legitima PKK sau pe liderul său.”

Calcul electoral: riscul pierderii voturilor naționaliste

CHP nu e un partid omogen. Are trei segmente electorale majore: urban-secular (Istanbul, Ankara, Izmir), centru-stânga social-democrat și naționalist-kemalist (Anatolia centrală). Ultimul segment — cel naționalist — e foarte sensibil la orice dialog cu liderul PKK Abdullah Öcalan.

Dacă partidul ar părea prea apropiat de kurzi”, o parte din acești alegători s-ar muta la partide naționaliste precum Zafer Partisi (Partidul Victoriei), MHP (Partidul Mișcării Naționaliste) sau İYİ Parti (Partidul Bun).

În Turcia, orice gest simbolic — cum ar fi menționarea numelui Abdullah Öcalan fără condamnare explicită — devine scandal politic. O deschidere bruscă spre kurzi poate costa CHP între 5–10% din electorat, ceea ce în sistemul politic turc e enorm.

Cine este Abdullah Öcalan?

Născut în 1949, în provincia Şanlıurfa (sud-estul Turciei), Abdullah Öcalan vine dintr-o familie kurdă săracă. A studiat științe politice la Ankara, unde s-a radicalizat politic în contextul tensiunilor ideologice din anii ’70. În 1978, a fondat Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) — o mișcare marxist-leninistă care urmărea inițial crearea unui stat kurd independent în sud-estul Turciei.

Conflictul armat cu statul turc: 40.000 morți

În 1984, PKK a lansat o insurecție armată împotriva guvernului turc, atacând posturi de poliție, unități militare și instituții ale statului.

În următoarele două decenii, conflictul a devenit unul dintre cele mai violente din Orientul Mijlociu: peste 40.000 de morți, milioane de oameni strămutați din zonele de conflict (satele kurde din estul Turciei), distrugeri masive, violență sistematică de ambele părți.

PKK, organizație teroristă

Statul turc a considerat PKK o organizație teroristă, la fel ca SUA, UE și NATO. Ca lider suprem al PKK între 1978–1999, Abdulah Öcalan a coordonat strategic campania de gherilă a PKK, a autorizat atacuri armate împotriva forțelor turce (unele îndreptate și împotriva civililor), a condus rețeaua politică și militară a organizației, inclusiv instruirea membrilor în tabere din Siria, Liban și Irak, a promovat ideologia „revoluției kurde” — la început marxistă, apoi mai degrabă libertariană și comunitaristă după anii 2000.

În 1998, sub presiunea Turciei, Siria l-a expulzat. După o lungă fugă prin mai multe țări (Grecia, Rusia, Italia, Kenya), a fost capturat în Nairobi, Kenya, în februarie 1999, de serviciile secrete turce (MIT), într-o operațiune susținută de CIA și Mossad (potrivit unor surse oficiale).

A fost dus în Turcia și condamnat la moarte pentru trădare și conducerea unei organizații teroriste, dar pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viață, după abolirea pedepsei capitale în 2002. De atunci, este deținut singur pe insula-închisoare İmralı, în Marea Marmara — complet izolat, cu acces foarte limitat la avocați sau familie.

Transformarea lui Öcalan

După încarcerare, abdullah Öcalan și-a schimbat radical discursul: a renunțat la ideea de stat kurd independent, a început să promoveze conceptul de „confederalism democratic” – o formă de autoguvernare locală, ecologică, feministă și fără stat național, inspirată de filozoful american Murray Bookchin și a cerut încetarea luptelor armate și dialog politic cu Ankara.

De atunci, PKK și rețelele sale civile (cum ar fi mișcarea kurdă din Siria – PYD/YPG) afirmă că urmează aceste principii.

Procesele de pace

În 2013, guvernul turc (AKP, condus de președintele Erdoğan) a inițiat un proces de pace cu PKK, avându-l pe Abdullah Öcalan ca interlocutor principal din închisoare. El a transmis mai multe scrisori și apeluri la încetarea focului.

În 2015, procesul s-a prăbușit, odată cu reluarea violențelor și tensiunile din Siria.

În 2025, Öcalan a lansat din nou un apel istoric către PKK să se dizolve și să depună armele, ceea ce organizația a făcut oficial în mai 2025.

De ce este încă o figură controversată?

Abdullah Öcalan este responsabil pentru zeci de mii de morți, este simbolul destrămării unității Turciei, un lider politic care a pus pe agenda națională identitatea kurdă și drepturile culturale. Abdullah Öcalan a condus o organizație care a atacat civili și a folosit copii soldați. În accepțiunea multor turci este vinovat de crime și nu merită eliberat.