România și Turcia, accente diferite în politica de securitate

Pe fondul escaladării războiului din Ucraina, al tensiunilor din Orientul Mijlociu și al creșterii riscurilor hibride în regiunea Mării Negre, România și Turcia se afirmă ca actori-pivot ai flancului estic al NATO.

Totuși, discursurile recente ale celor doi miniștri de externe, Hakan Fidan și Oana Țoiu, deși convergente în esență, relevă diferențe subtile, dar semnificative în modul în care fiecare stat își definește rolul regional.

Convergența de fond: securitatea Mării Negre

În declarația făcută săptămâna trecută, ministrul român de externe, Oana Țoiu spunea: „Am subliniat interesul României de a intensifica cooperarea cu Turcia și Bulgaria […] pentru consolidarea posturii NATO pe flancul estic și protejarea securității Mării Negre.”

La rândul său, ministrul de externe Hakan Fidan a confirmat, potrivit Anadolu Agency, că Turcia „va continua să joace un rol crucial în arhitectura de securitate europeană” și a propus extinderea cooperării trilaterale (România–Turcia–Bulgaria) pentru protejarea infrastructurii submarine din Marea Neagră.

Acest punct comun confirmă existența unui consens strategic de tip pragmatic și anume că securitatea Mării Negre este o prioritate împărtășită, iar cooperarea navală trilaterală devine o ancoră stabilă într-un context regional incert.

Diferențele de ton privind Rusia și războiul din Ucraina

Cea mai vizibilă diferență dintre pozițiile celor doi miniștri este legată de raportarea la Rusia.

Oana Țoiu a utilizat un discurs explicit de descurajare, menționând „potențiala intensificare a atacurilor Rusiei asupra Ucrainei” și „încălcarea integrității spațiului aerian al statelor NATO de pe flancul estic”.

În contrast, Hakan Fidan a afirmat că „un acord de pace va fi greu de acceptat, dar mai bun decât continuarea morții și distrugerii”, subliniind sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei, dar evitând orice critică frontală la adresa Moscovei, potrivit Reuters. Această ambivalență strategică este caracteristică diplomației turce.

Turcia își menține legăturile economice și energetice cu Rusia, dar își afirmă simultan rolul de mediator. România, în schimb, adoptă o linie occidentală strictă, complet aliniată cu Uniunea Europeană.

UE, NATO și relația cu structurile occidentale

Pe tema relației cu Uniunea Europeană, discursurile celor doi miniștri de externe au evidențiat o diferență de priorități. România sprijină ferm parcursul european al Turciei, susținând că e un stat candidat și un partener cheie al UE și pledează pentru accelerarea integrării economice a Turciei în UE.

Oana Țoiu a subliniat „complementaritatea dintre eforturile NATO și ale Uniunii Europene” și dorința de a găzdui un „hub european de securitate la Marea Neagră”.

Ministrul turc de externe, Hakan Fidan, a fost însă mai prudent în declarațiile făcute în ultima perioadă. Citat de Agerpres, el a spus că Turcia „așteaptă rezultate concrete” de la discuțiile privind aderarea și urmărește să participe activ la programe europene de apărare, precum SAFE, fără a insista pe o aderare completă în viitorul apropiat.

Diferența este una de pragmatism diplomatic. România promovează o logică de convergență europeană, în timp ce Turcia preferă o logică de participare selectivă, bazată pe interese și beneficii concrete.

Rolul regional al Turciei în Orientul Mijlociu

Un alt punct de convergență îl reprezintă conflictul din Gaza, unde ambele state susțin încetarea focului și sprijinul umanitar.

Oana Țoiu a salutat „acordul privind încetarea focului și eliberarea ostaticilor” și a apreciat „rolul esențial jucat de Turcia, alături de SUA, Qatar și Egipt” (extras din transcriptul MAE).

În timp ce România se aliniază ferm blocului occidental, Turcia preferă să joace cartea echilibrului, menținând legături atât cu Occidentul, cât și cu Estul.

În esență, România își consolidează profilul de aliat predictibil și integrat, în timp ce Turcia cultivă imaginea unui actor autonom și indispensabil, aflat între Occident și Orient.

Sursa foto: Ministerul Turc de Externe