În ziua de 30 august, e sărbătoare națională în Turcia și în Republica Turcă a Ciprului de Nord, pentru a comemora Marea Ofensivă de la Dumlupınar din 30 august 1922. Lupta s-a încheiat cu o victorie categorică, sub comanda marelui Atatürk.
Ziua Victoriei care a schimbat destinul națiunii turce
Victoria armatei turce a intrat în istorie drept „Bătălia comandantului-șef Mustafa Kemal Pașa”. Această victorie, care a fost câștigată cu exact 100 de ani în urmă, a schimbat destinul națiunii turce. Odată cu victoria câștigată acum 100 de ani, o națiune a renăscut din propria cenușă și a arătat lumii întregi că Anatolia nu poate fi invadată.
„Ori independență, ori moarte” – Mustafa Kemal Pașa
„Victoria din 30 august este cel mai important punct de cotitură din istoria Turciei. Este evident că aici s-a consolidat temelia noului stat turc, tânăra Republică Turcă, iar viața ei nemuritoare a fost încununată aici…”, spunea marele Lider Mustafa Kemal Atatürk.
După încheierea cu succes a Marii Ofensive, armatele grecești au fost împinse către Izmir, iar apoi, odată cu eliberarea Izmirului în data de 9 septembrie 1922, pământurile turcești au fost eliberate de sub ocupația greacă. Deși trupele de ocupație au părăsit țara mai târziu, 30 august reprezintă în mod simbolic ziua în care pământurile Turciei au fost luate înapoi.
Din punct de vedere istoric, reamintim că în anul 1919, după primul război mondial, aliații au ocupat Anatolia. Astfel, armatele statelor inamice se stabiliseră în multe orașe, printre care Istanbul, Adana, Urfa, Maraş, Samsun. Forțele de ocupație și-au intensificat politicile represive, însă după deschiderea Marii Adunări Naționale a Turciei în anul 1920, națiunea turcă a început să se ridice pas cu pas împotriva tuturor acestor presiuni. Un an mai târziu a fost câștigată o mare victorie în fața grecilor în războiul de la Sakarya, care a durat 22 de zile și 22 de nopți. În acea luptă, ambele părți au suferit pierderi grele, dar acesta a fost unul dintre punctele de cotitură ale Războiului de Independență. Mii de soldați au fost martirizați în bătălie, care a fost una dintre cele mai sângeroase războaie.
Victoria de la Sakarya a adus încredere soldaților
După victoria de la Sakarya, a crescut enorm încrederea națiunii turce în armată, mai ales că puterea armatei grecești a scăzut mult. În același timp, a scăzut și încrederea aliaților în greci. Cu toate acestea, trebuie spus că armata greacă care s-a retras din Sakarya a fost de două ori mai numeroasă decât armata turcă. Armata greacă avea 180.000 de soldați, 88.000 de puști, 3.000 de mitraliere, 300 de tunuri. Armata turcă avea 92.000 de soldați, 48.000 de puști, 819 de mitraliere și 145 de tunuri.
Astfel, nu numai armata trebuia pregătită, ci și Parlamentul și națiunea, pentru că trebuie spus că din 1919, fuseseră înăbușite 8 revolte împotriva luptei de eliberare. Deloc întâmplător, unii deputați din parlament s-au opus situației. Totodată, în plan extern se arăta că guvernul turc a vrut pace, nu război, și au fost încheiate acorduri cu Rusia, Armenia, Georgia, Azerbaidjan și Franța.
La începutul anului 1922, guvernul de la Ankara a lansat negocierile pentru pace, iar puterile aliate au declarat și termenii armistițiului: se va crea o zonă tampon de 10 kilometri, grecii vor evacua Anatolia, iar orașele Edirne și Kırklareli vor rămâne grecilor. Pe lângă aceste condiții, armatei elene i s-a cerut să se retragă din Anatolia în termen de 4 luni, dar aliații au refuzat această cerere. Așadar, acum se impunea salvarea Anatoliei, iar pentru asta națiunea turcă a sacrificat totul.
Numărul soldaților s-a dublat
După victoria de la Sakarya, a crescut numărul soldaților de la 100.000 la 200.000, s-a acordat o importanță mai mare pregătirii militare, deși forțele grecești și-au păstrat totuși superioritatea în materie de arme.
Cu toate că la nivel internațional lumea credea că armata turcă nu are capacitatea de a ataca, totuși soldații turci erau superiori din punct de vedere moral, iar după câteva luni de pregătire au căpătat și mai mare încredere în ei.
Toate pregătirile au fost efectuate în mare secret, transferurile de trupe se făceau noaptea, ziua se odihneau în zone acoperite, unele unități au fost desfășurate de la sud la nord, iar pentru a înșela inamicul erau înlocuite cu altele noi, pentru a nu fi evident că unitățile s-au mutat.
În paralel, s-au răspândit zvonuri că guvernul de la Ankara e indecis cu privire la ofensivă, iar în Anatolia au fost lansate zvonuri despre mai multe rebeliuni, pentru a crea confuzie. Comunicațiile și transporturile dintre Anatolia și lumea exterioară au fost întrerupte. Totodată, a fost lansată în presă informația că pe 20 august 1922 va avea loc o mică petrecere la Conacul Çankaya. Astfel, când toată lumea aștepta ca Mustafa Kemal Pașa să organizeze o petrecere, comandantul șef plecase deja în secret la Ankara, în Cartierul General al Frontului de Vest din Akșehir, pentru a începe Marea Ofensivă.
Rolul lui Mustafa Kemal Pașa
Mustafa Kemal Pașa, comandantul Frontului de Vest İsmet Pașa, șeful Statului Major General Fevzi Pașa și comandantul Armatei 1 Nurettin Pașa s-au întâlnit cu comandantul Armatei, Yakup Şevki Paşa. În 24 august, ultimele pregătiri erau deja finalizate.
Cartierul general al comandantului-șef și Cartierul general al frontului de vest au fost mutate din Akşehir în orașul Şuhut din sudul Afyonului, iar în 25 august cartierul general al Comandantului-Șef și al Frontului de Vest au fost transferate în Tabăra Çadırlı din sud-vestul localității Kocatepe. În unele locuri, soldații s-au apropiat la 400 de metri de unitățile inamice și au început să aștepte ordinul lui Mustafa Kemal Pașa pentru Marea Ofensivă.
În ziua de 26 august 1922, comandantul șef Mustafa Kemal și-a ocupat locul la Kocatepe, în granițele Afyonkarahisar, pentru a conduce bătălia alături de șeful Statului Major General Fevzi Pașa, comandantul Frontului de Vest İsmet Pașa dimineața. Apoi a dat ordin de atac.
Cum s-a derulat Marea Ofensivă
Marea Ofensivă a început la ora 05:30 dimineața cu foc de artilerie. Soldații turci au capturat Tınaztepe și au alungat inamicul de la Belentepe și Kalecik Sivrisi. În prima zi a ofensivei, unitățile Armatei 1 au capturat primele poziții ale inamicului, corpul 5 de Cavalerie a atacat cu succes liniile de transport din spatele inamicului, în timp ce Armata a 2-a și-a continuat misiunea de detectare pe front fără întrerupere.
A doua zi, armata turcă a atacat din nou pe toate fronturile, însă sprijinul artileriei a fost insuficient, iar Çiğiltepe nu a putut fi câștigat. Între timp, comandantul de divizie, locotenent-colonelul Reşat, a primit ordin de la comandantul corpului de a „lua dealul până la prânz”. La acest ordin, locotenent-colonelul Reşat a atacat din nou, dar tot fără rezultat. Atunci, onorabilul comandant de divizie, care nu putea fi mândru de eșecul său, s-a sinucis cu pistolul. Câteva ore mai târziu, a căzut şi Çiğiltepe, iar locotenent-colonelul Reşat a fost avansat la gradul de colonel după moartea sa.
În scurt timp Afyonkarahisar a fost eliberat de sub ocupația inamicului de către Divizia a 8-a, iar pe 28 august Cartierul general al comandantului șef și Cartierul general al frontului de vest au fost mutate la Afyon. Comandantul șef Mustafa Kemal Pașa a venit și el la Afyon. În ziua de 29 august au continuat confruntările militare, armata greacă a fost dispersată, iar Comandantul șef Mustafa Kemal Pașa a decis să pună capăt bătăliei cât mai curând posibil.
Bătălia de la Dumlupınar
În ajunul celei mai importante victorii a armatei turce în Războiul de Independență, comandantul șef Mustafa Kemal Pașa a ordonat trupelor să atace în Zafertepe Çalköy, care se află acum în districtul Altıntaș din Kütahya. În bătălia de la Dumlupınar, pe care a condus-o personal, eroicul Mehmetçik a înconjurat și a distrus complet trupele grecești de pe ambele maluri ale drumului pârâului Alliören, Caprele, Kızıltaş. Unele trupe grecești, generalul Trikopis, generalul Diyenis și mulți comandanți greci au fugit din zona deschisă din zona pârâului Kızıltaş. Armata greacă a fost grav învinsă. Unii dintre soldații inamici supraviețuitori s-au predat, în timp ce alții au început să fugă spre Izmir.
„Bătălia comandantului-șef”
Faza finală a Marii Ofensive, care s-a soldat cu victoria armatei turce, a intrat în istorie drept „Bătălia comandantului-șef”.
După această victorie, comandantul șef Mustafa Kemal Pașa a dat o declarație pentru a fi citită tuturor ofițerilor și soldaților de pe Frontul de Vest la Dumlupınar la 1 septembrie. Despre acest moment istoric al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk spunea că toată lumea știa că în momentul în care și-a câștigat suveranitatea, Turcia se afla la limita celei mai întunecate sărăcii și a celui mai adânc abis.
Toată puterea turcilor era uzată, toate mijloacele de apărare le fuseseră luate, bunurile lor sacre au fost atacate și se aflau într-o stare jalnică. Ignorând toate acestea, poporul turc a decis să-și salveze existența și independența, spunea Ataturk. S-a dovedit încă o dată că națiunea turcă este o națiune care nu poate fi înrobită. Marea victorie a asigurat că ținuturile turcești au fost complet curățate de forțele de ocupație.
„Anatolia nu poate fi invadată”
Foarte important este că Tratatul de la Sèvres, care urma să fie pus în aplicare prin forță militară, a fost sfâșiat pe câmpul de luptă.
Reamintim că reprezentanții Imperiului Otoman au semnat la data de Tratatul de la Sèvres, prin care acest turcii au cedat regatului elen Tracia de Est (până la linia Chataldzha, insulele Imbros (actuala Gökçeada) și Tenedos (actuala Bozcaada), precum și Smyrna.
Grecia a fost astfel recompensată pentru intervenția sa în război alături de aliați, în timp ce Imperiul Otoman, care a păstrat doar un mic teritoriu în Europa în jurul Constantinopolului, a fost sancționat pentru alianța sa cu puterile centrale . În ciuda tuturor deciziilor, grecii nu au fost mulțumiți, deoarece Constantinopolul rămânea în afara sferei sale de influență și pentru că Smirna și zona vecină nu erau complet integrate în regatul elen.
Tratatul de pace de la Lausanne
A urmat Tratatul de pace de la Lausanne, care avea drept obiectiv negocierea unui tratat care să înlocuiască Tratatul de la Sèvres, pe care noua conducere a Turciei în frunte cu Mustafa Kemal Atatürk nu mai era dispus să-l recunoască drept valid. Ședințele conferinței au fost deschise în noiembrie 1922 cu participarea delegaților din Regatul Unit, Franța, Italia și Turcia, care era reprezentată la negocieri de İsmet İnönü, Rıza Nur și rabinul șef Nahum. Coordonatorul conferinței a fost ministrul de externe britanic George Curzon.
Conferința a durat 11 săptămâni, iar dezbaterile au fost marcate de atitudinea nonconformistă a lui İnönü. În timpul atacurilor lordului Curzon la adresa pozițiilor Turciei, İnönü, care avea auzul slăbit, și-a închis aparatul auditiv. După ce Curzon și-a încheiat discursul, İnönü a reiterat cererile inițiale, fără să ia în seamă argumentele omului politic britanic.
La încheierea conferinței, Turcia a acceptat clauzele politice și principiul „libertății strâmtorilor”, aceasta din urmă fiind principala preocupare a britanicilor. Delegația franceză nu a reușit să atingă niciunul dintre obiectivele pe care și le propusese și, pe 30 ianuarie 1923, a emis o declarație conform cărei Parisul va considera proiectul tratatului nimic mai mult decât o „bază de discuție”. Ca urmare a acestei poziții, Turcia a refuzat semneze tratatul. Pe 4 februarie 1923, Curzon i-a cerut pentru ultima oară lui Ismet Pașa să semneze tratatul, iar atunci când a fost refuzat, a părăsit Laussane noaptea cu Orient Express-ul.
Tratatul de la Lausanne a fost semnat în cele din urmă în data de 24 iulie 1923.
Declarația lui Mustafa Kemal
La 2 ani de la marea victorie din 30 august 1922, marele lider Mustafa Kemal a venit la Zafertepe Çalköy în ziua de 30 august 1924 pentru a participa la ceremonia de inaugurare a Monumentului Martirului Sancaktar Mehmetçik, declarând:
„Bătălia de pe câmpul Afyonkarahisar-Dumlupınar și ultima sa parte, victoria din 30 august, reprezintă cel mai important punct de cotitură din istoria Turciei. Istoria noastră națională este plină de victorii mari, foarte strălucitoare, dar nu-mi amintesc o bătălie care a fost la fel de decisivă ca victoria națiunii turce de aici și care a fost eficientă în a da un nou curs nu numai istoriei noastre, ci și istoriei lumii. Este evident că aici s-a consolidat temelia noului stat turc, tânăra Republică Turcă, iar aici s-a încununat viața ei nemuritoare. Sângele turcesc vărsat în această zonă, spiritele martirilor care zboară pe aceste ceruri sunt protectorii nemuritori ai statului și republicii noastre.”
30 august 1922: 100 de ani de la Marea Victorie de la Dumlupınar
Pe parcursul zilei de astăzi în toată Turcia au fost organizate evenimente prilejuite de aniversarea a 100 de ani de la Ziua Victoriei.
Conform Agenției Anadolu, ca o premieră, în acest an președinția Turciei a invitat rudele eroilor luptei naționale la mormintele martirilor. În cadrul manifestărilor, președintele Recep Tayyip Erdoğan a fost conectat în direct la 5 regiuni diferite ale Turciei: a participat la ceremonia de absolvire a Universității Ministerului Apărării Naționale, apoi a ținut un discurs în care a fost conectat în direct cu personalul Forțelor Armate Turce staționat în Libia, Bosnia și Herțegovina, Azerbaidjan, Qatar și Somalia.
Tot astăzi a avut loc un concert de amploare, în care au evoluat mai multe orchestre militare, programul fiind difuzat în direct pe postul public de televiziune din Turcia, TRT1.
